Măcin – Secvențe de – acum un veac- partea I

 

Prof. Sorin Mureșanu

Întorcându-se nostalgic la anii copilăriei și tinereții sale, petrecute pe aceste meleaguri, Gheorghe Banea, profesor, literat și mare mutilat al Marelui Război, cum a intrat în istorie prima conflagrație mondială a sec. al XX-lea, își amintea de „un târgușor neînsemnat, cu o viață domoală, cu toate că pe malul Dunării se încarcă vara destule grâne adunate de prin împrejurimi sau piatră de granit, bună pentru pavatul străzilor altor orașe ale țării, în caice sau ceamuri. Ulițele târgului nu sunt pietruite, ci sunt așa cum le-a lăsat Dumnezeu, adică de pământ, uscate și așternute cu un strat gros de praf vara, pe secetă, noroioase când plouă și e vreme rea. Cum însă orășelul este așezat pe un fel de costișă în amfiteatru, apele se scurg repede la vale. De departe locul pare pitoresc cu cele două geamii ce-și înalță în sus minaretele zvelte. Câte un acoperiș roșcat de olane sau de tablă sclipește printre petele de verdeață. Înspre stânga și în fund, drept în față, cum vii dinspre Dunăre, pe șoseaua bună, sunt mahalalele românilor care s-au întins și au copleșit cele două mahalale – bulgărească, în față, pe vale și turcească în dreapta, pe cetate. Aceste două mahalale s-au ruinat, s-au chircit din ce în ce, până nu se mai cunoaște nimic din ele, s-au înecat de tot în marea românilor…” (Gh. Banea, Muschetari în Balcani, Editura „Minerva”, 1982, p. 174).

Întregind peisajul măcinean al începutului sec. al XX-lea, alte relatări ale timpului plasează spre nordul așezări „Moara din deal”, mărginită de fântâna „La vulcan”, amintind, zice-se, de un străvechi crater vulcanic în vecinătatea căruia fusese săpată, iar la sud „Moara din vale”, ascunsă „ca un haiduc printre sălcii bătrâne pe malul Dunării”. („Luceafărul” Măcinului, 15 aprilie 1929, )

Din peisaj nu lipsea, desigur, impozanta Școală de băieți și fete (Școala Veche, cum este îndeobște cunoscută de localnici), despre care N. Iorga și Spiru Haret, care o vizitaseră, spuneau că era printre cele mai frumoase edificii de învățământ din Dobrogea dinaintea Marelui Război. Localnicii o ridicaseră prin subscripție publică, resursele bugetare ale „Consiliului comunei urbane” fiind insuficiente.

Zilnic, conform orarului (7,30-10-13-17,30), vaporul „Independența”, cel mai vechi vas fluvial al NFR (lansat la apă în 1878 și onorat în prima sa călătorie de la Turnu-Severin de prezența la bord a Principelui Carol I), asigura legătura pe apă cu Brăila; ca auxiliare ale acestuia, între Măcin și Ghecet (Smârdan) circulau „la orice oră” „taxicourile”. (Ibidem)

La poalele muntelui, la „Cheia”, se oficia anual, pe locul unei bisericuțe săpate în piatră, cu origini creștine timpurii, dacă nu cumva chiar romane, cum sugera tradiția locului, sărbătoarea „Izvorului Tămăduirii”. (Idem, 10 mai 1929,)

Imaginea, oarecum idilică a Măcinului începutului de veac XX, contrasta dramatic cu aceea evocată în numărul din 15 aprilie 1929 al „Luceafărului Măcinului” – primul ziar măcinean – care observa urmele „dureros de vizibile” încă lăsate de război și în molcoma urbe nord-dobrogeană: „Răsboiul a transformat Măcinul într-o ruină jalnică… Clădiri ruinate sau complect  dărâmate, locuri virane în care cresc mărăcini se întind acolo unde, înainte de răsboiu, se ridicau clădiri frumoase.” („Luceafărul” Măcinului, 15 aprilie 1929, ) Între acestea, cele ale judecătoriei, primăriei, preturii, poliției și „toate organele oficiale” adăpostite în „măreața clădire” a pompos-numitului „Palat administrativ”, edificiu cu etaj ce amintea de epoca otomană.