14 Noiembrie 1878. Semnificații

Prof. Dr. Sorin Mureşeanu

Ziua de 14 Noiembrie a fost consacrată drept „Ziua Dobrogei”, o sintagmă nu tocmai inspirată, în opinia mea, sugerând parcă mai degrabă percepția de sărbătoare comunitară „anexată” politic, decât un moment istoric al procesului de construcție națională pan-românească.

Suntem, încă, din păcate, captivi unei mentalități care preferă tăcerea sau schiva ipocrită abordării profunde și atente la nuanțe a faptelor (istorice în cazul acesta); aparența, formalul tinde astfel să se insinueze dominator față de esența lăuntrică a analizei istorice. Concomitența reanexării sudului Basarabiei de către Rusia cu „reunirea” Dobrogei la România –  spre a relua sintagma din cuprinsul Tratatului de la Berlin, care a consacrat-o – a plasat astfel acest moment istoric al întregirii naționale sub semnul aparenței unei infame compensații teritoriale pe care, jenați, s-ar cuveni să-l tratăm marginal sau să-i diluăm semnificațiile în formulări ambigue. Or, tenacitatea „bătăliei pentru Basarabia”, concomitent cu rațiunile politicii interesului național implicat în chestiunea dobrogeană și dincolo de contextul imediat al desfășurărilor politice  din 1878, dezminte o asemenea abordare și plasează în coordonate profund naționale momentul reunirii.

14 Noiembrie 1878 este, în această perspectivă, doar momentul în care, în mod oficial, suveranitatea de stat românească se restaura efectiv în dreapta Dunării, în ciuda malversațiunilor diplomației de la Sankt Petersburg, interesată să transforme posesiunea românească într-una provizorie și aservită intereselor sale balcanice, panslaviste.

„Filmul” evenimentelor și interpretarea lor în contextul istoric dat depășește cu mult spațiul limitat cuvenit unei postări online pentru lectura frugală a internauților și de aceea ne rezumăm la câteva considerații sintetice și, adiacent, la invocarea unor surse istorice incontestabile legate de acest moment istoric. Pentru contextualizare, precizăm doar că evenimentele care au adus Dobrogea în prim-planul dezbaterii internaționale succed noii faze a crizei orientale generate de războiul ruso-turc din 1877-1878. Pentru români, „chestiunea orientală” a oferit ocazia proclamării Independenței (9-10 Mai 1877) și angajării în război la cererea imperativă a Rusiei, ulterioară refuzului arogant al cooperării militare a României de către  țar. Iminența unui dezastru militar rus în fața Plevnei a făcut uitate reticențele țariste, motivate de intenția – certificată anterior de acordul secret ruso-austro-ungar de la Reichstadt – de a reanexa sudul Basarabiei ca „o chestiune de onoare” și omagiu patern pentru țar. Sângele soldaților români pe fronturile balcanice a salvat campania rusească și a „securizat” politico-diplomatic actul proclamării Independenței; ceea ce nu a schimbat planurile diplomației de la Sankt Petersburg privind pe fostul aliat salvator. Prin Tratatul ruso-turc de la San Stefano, la negocierea căruia României i s-a refuzat participarea de către partea rusă (!!! – ingratitudinea este adesea răsplata celor mai mari sacrificii, spusese pilduitor lordul englez Salisburry) devoala la începutul lui martie 1878 strategia diplomatică rusă: câtă vreme independența –  pe care România și-o proclamase și cucerise singură, cu arma în mână, în războiul împotriva Puterii Suzerane otomane –  nu mai putea fi „darul otrăvit” al Rusiei pentru  Basarabia, „generozitatea” pravoslavnică a țarului  introducea în ecuație Dobrogea – parte a pământului românesc -, oferită României ca „despăgubiri de război” !?! Cum acțiunea Rusiei detona practic echilibrul european într-o regiune de mare vulnerabilitate strategică, „concertul european” al Puterilor a dezavuat tratatul ruso-turc și a reunit Congresul european al Puterilor la Berlin (iunie-iulie 1878).

*

*               *

Dacă unirea românilor a fost, cum cu îndreptățire s-a spus,  o chintesență a vieții noastre istorice,reunirea Dobrogei cu Țara, împlinită oficial la 14 Noiembrie 1878, este, la rându-i, o semnificativă ilustrare în acest sens.

„Aici, în Dobrogea, spunea Nicolae Iorga, n-am răsărit pe nepregătite, într-un ceas de noroc războinic sau de chibzuială diplomatică. România a putut să nu ceară această întindere de teritoriu… Poporul românesc, mocanul, cojanul au pretins-o prin dezvoltarea însăși a necesităților istorice”.

Complement natural al „țărilor carpatice”, Dobrogea a împărtășit implacabil destinul dramatic al întregului pământ românesc. În această răscruce a invaziilor și „jocurilor” strategice de la Gurile Dunării – „centrul de gravitate al lumii”, în viziunea lui Talleyrand – „drumul râurilor dace” și-a găsit terminalul natural, alimentând românitatea transdanubiană și orientând-o, firesc, spre spațiul comun de naționalitate. Efectele dominației otomane, acele „carcase suprastructurale” vizibile în planul mișcărilor demografice, al „anexiunii” toponimice și administrative, în deturnarea rosturilor economice și geopolitice ale Dobrogei în orânduirea vieții istorice a românilor n-au putut-o, de aceea, disloca, înstrăina fundamental de aria naturală de apartenență. Ele au generat particularități, dar nu și incompatibilități insurmontabile care să fi transformat ținuturile danubiano-pontice într-un „teritoriu al tuturor și al nimănui”. „Preponderența politică tăcută” a românilor dobrogeni care, constata Ion Ionescu de la Brad la mijlocul sec. al XIX-lea, „românizează  toate celelalte populații cu care conviețuiesc”, definea, din acest punct de vedere, identitatea de fapt, dincolo de suveranitatea de drept (apartenența administrativă la Imperiul Otoman).

Carol I

Carol I

Dobrogea a devenit însă obiect al dezbaterii internaționale într-un context guvernat de filosofia echilibrului prin compensații. Era, cum remarca N. Iorga, „exproprierea în folosul Puterilor a tuturora”, sfidând „orice legitimitate a tendințelor naționale”. Față cu imperativele „unui prezent plin de amenințări”, Puterile reunite la Berlin au impus din nou statului român asumarea unei decizii proclamate „despre noi, fără noi”: cedarea Basarabiei meridionale și reunirea Dobrogei. O restituție istorică legitimă (reunirea Dobrogei) se înfăptuia, așadar, concomitent cu nesocotirea dreptului, a legitimității (răpirea celor trei județe basarabene, Cahul, Bolgrad și Ismail). România n-a putut evita să fie victima politicii de compensații a Puterilor într-un moment când aceasta constituia „credou-ul” diplomatic al Europei, un adevărat tabu conceptual; a refuzat, însă, în temeiul intereselor de neam, condiția de „țară a compensațiilor”.

Mihail Kogalniceanu

Printr-un exercițiu de tenacitate și rafinament exemplare, diplomația românească a reușit să evite o soluție compromițătoare, păstrând integritatea principiilor ce fundamentau politica idealului pan-românesc (unirea românilor). Era maniera în care bărbații de stat chemați să poarte răspunderea destinului național într-un moment de răscruce (pentru eternitate, să precizăm pentru cei mai puțin avizați că Principe al României era Carol I, prim-ministru Ion C. Brătianu, ministru de Externe Mihail Kogălniceanu, o tripletă memorabilă a demnității naționale, susținuți de un Parlament responsabil și atent la tot ce ar fi putut leza baza de principii a împlinirii destinului național), înțelegeau să „concilieze” o dilemă dramatică a politicii românești: restaurarea unui drept istoric (retrocedarea Dobrogei) prin siluirea spiritului său (anexarea de către Rusia a sudului Basarabiei).

Printr-un „aranjament de ordine europeană” (formularea se regăsește mot-à-mot în protocoalele Congresului de la Berlin) ce eluda complet varianta „schimbului teritorial” prescris de Rusia în Tratatul de la San Stefano, Dobrogea era reunită României în succesiune directă de la Imperiul Otoman. România, reflecta peste ani Ionel I.C. Brătianu, „n-a voit să primească Dobrogea de la Rusia, drept compensație, ci de la Congres, ca o restabilire a unei vechi stăpâniri și consacrare a unui interes european la Gurile Dunării” (tema mandatului de ordine europeană încredințat de către Congresul de la Paris – 1856 – ,care a creat premiza Unirii Principatelor și formării statului român modern menit să fie o barieră în calea panslavismului, a fost o constantă principială a politicii românești, asimilat ca garanție a rațiunii de existență a statului).

Congresul de la Berlin

Întemeiată pe concepția că „luarea în posesiune a Dobrogei nu este o chestiune de dominare, ci de conviețuire, căci nu e vorba de cucerire, ci de uniune”, clasa politică românească a vremii a uzat de legile integrării (prima dintre legi, după perioada administrării prin Regulamente, avea să fie Legea de organizare a Dobrogei, numită și „Constituția Dobrogei” – 9 martie 1880, inițiatori Mihail Kogălniceanu și Remus Oprean, prefectul de Constanța). Reconversia societății dobrogene ca „Românie transdanubiană” nu a însemnat în practica politică un proces de absorbție. România nu a asimilat „Orientul în miniatură” din dreapta Dunării, ci a fundamentat o politică a integrării, nu a „românizat” în sensul atentatului la identitate, ci a construit unitatea societății românești în respectul diversității etnice, culturale, confesionale.

Desigur, în „seria” actelor istorice care au marcat devenirea statului român, reunirea Dobrogei a fost un moment de întregire, deosebit însă de cele consacrate la 1859 și 1918. Nu este un act de unire națională în accepțiunea îndeobște consacrată; nu este, însă, o anexiune.

Fie și această căutare de a defini prin cuvânt esența unui întreg proces istoric este o ilustrare a dramatismului destinului nostru național. Istoria reunirii Dobrogei este una din ipostazele sale și confirmarea unei geniale concluzii:

Ion C. Brătianu

„Istoria acestui neam nu este un joc al întâmplării, un capriciu al norocului, risipit în clipa însă în care s-a înjghebat, efectul unei tranzacții vremelnice în ciocnirea de interese ale marilor imperialisme ce tind numai la stabilirea, între ele, a unor zone de neutralizare și de echilibru. Nu este o „Românie a Congresului”…, ci o Românie întemeiată pe truda a două milenii, care a clădit aici, pe temelii și mai vechi, singurul popor al Europei ce a păstrat nu numai graiul și datina, dar și numele Romei”. (Gh. I. Brătianu)

„Genealogia nu se proslăvește, ci se merită”, reflecta cândva N. Iorga. Omagiind la 14 Noiembrie revenirea Dobrogei la matcă, datorăm sacră aducere aminte și recunoștință tuturor celor ce i-au păstrat vie ființa românismului, ostașilor Independenței și părinților spirituali ai integrării sale, dublând  tăria brațului cu ascuțimea minții. Pios omagiu ziditorilor știuți și neștiuți de credință și slovă românească, tuturor celor care au gândit și împlinit destinul dobrogean în context național!

Datorăm, totodată, contemporanilor și viitorimii, relevarea unor pilde pe care istoria ni le inspiră:

  • Reunirea Dobrogei este un act istoric nerevendicat partinic. Modestia în slujirea interesului național este proba măreției caracterelor.
  • Demnitatea națională este o valoare ce se impune, nu se revendică ! Interesul național nu se tranzacționează și nu scuză abandonarea „tărâmului înalt al principiilor”, spre a-l cita pe I.I.C. Brătianu.
  • Credința în vitalitatea ființei și destinului neamului românesc se cuvine a fi un contrafort moral împotriva încercărilor vremii.

Căutarea de conotații naționaliste și „pasiunea” demolării unor simboluri naționale în numele unui pretins europenism și modernismului ne sărăcește spiritual și ne îndepărtează de filoane ale trăiniciei noastre în istorie printre atâtea adversități. (Părinții spirituali ai Europei nu au pretins negarea identității, ci unitatea în respectul diversității care înnobilează).

Podul Carol I

Într-un alt timp, la o altă scară istorică, repetăm astăzi o obsedantă experiență istorică sub semnul competiției cu timpul și orizonturile lumii civilizate, a „foamei” de resurse și calvarului unor reînnoite sacrificii. „Luptătorii pier, dar nu îngenunchează  – spunea M. Sadoveanu – iar din dureri și încercări un popor iese mai tare, mai bun” – iată un precept de pedagogie națională nicicând desuet, chiar dacă contestabil de semănătorii contemporani de iluzii (a se citi amăgiri) triumfaliste.

  • Istoria înscrie în tablele sale de bronz fapta celor ce i-au înțeles mersul și reneagă, totodată, pe impostori. Să știm aceasta cu teamă și speranță și bucurie !
  • Tot ceea ce va fi când noi nu vom mai fi este eternitatea patriei române!
  • Eseul a fost elaborat pe baza tezei doctorale a autorului – „Dobrogea 1878-1914. Organizare socială și administrativă” -, unde se regăsesc și cuvenitele trimiteri bibliografice pentru citatele inserate. Din rațiuni de cursivitate a lecturii unui text destinat publicului larg, nu am mai inserat notele bibliografice pretinse de rigoarea științifică. Referențial, consemnăm selectiv:
  1. Ion I.C. Brătianu, România și Peninsula Balcanică. Politica PNL, București, „Independența”, 1913
  2. Corespondența între I. Ionescu de la Brad și Ion Ghica.1846-1874, editată de V. Slăvescu, Bucureşti, „Imprimeria naţională”, 1943;
  3. Ion Ionescu de la Brad, Excursion agricole dans la plaine de la Dobroudja, Imprimerie du Journal de Constantinople, 1851
  4. Iorga, Poporul românesc şi marea, Vălenii de Munte, 1938; Românii şi bulgarii în Dobrogea. Câteva simple observări nouă, în vol. “1878-1928. Dobrogea. Cincizeci de ani de viață românească”, „Cultura Națională”, 1928; Politica Regelui Carol I. Lecții ținute la Universitatea din București, ediția a II-a, București, 1923
  5. Memoriile regelui Carol I al României (de un martor ocular), București, „Universul”
  6. Les Protocoles du Congrés de Berlin avec le Traité préliminaire de San Stephano du 19 Fevrier/3 Mars 1878 et le Traité de Berlin du 13 Juillet 1878, Petersburg, 1878